Şi? Cum e, v-a plăcut? Nu întreb de dublul nostru campion mondial, ci de festivităţile lui de premiere. S-a bucurat toată lumea la şi de ele? Serios? Chiar şi cei care criticau premierea publică a elevilor, deplângând felul în care non-premianţii sunt ostracizaţi, demoralizaţi, puşi la colţ, arătaţi cu degetul, făcuţi de râs, tulburaţi sau – cuvânt obligatoriu în non-presa non-sportivă – „umiliţi”? S-au bucurat şi adversarii cununiţei? Dacă da, bucuroşii de conjunctură, care se scaldă de trei-patru zile în mândria de-a fi român, sunt fie deficitari la logică, fie ipocriţi. Apropo, David Popovici e elev. Iar faptul că în zilele astea nu e pe primul loc la şcoală, ci la două probe de înot, merită tot un premiu. Numai că, în loc de cununiţă pe cap, are două medalii la gât. Plus un podium de pe care îşi ascultă imnul. Pe lângă asta, nu mai departe de ieri, ProSport anunţa într-un titlu legat de campion: „MTS şi COSR îl premiază”. „A premia”, da? Familie de cuvinte cu „premiu”, „premiant” şi „premiere”, ca să fie totul limpede.
Înţeleg că una din variantele de lucru rezultate din dezbaterea pro şi contra premierilor în public (curtea şcolii etc.) este discreţia. Asta înseamnă ca elevul să-şi primească acasă premiul, diploma şi felicitările din partea dirigintelui, la fel ca în mai ştiu eu ce ţară evoluată, unde meritul trebuie camuflat. În acelaşi timp, puţină lume are timp să se întrebe despre frustrarea premiantului care constată că, în această minunată lume nouă, nu i se cuvine măcar un dram de atenţie publică. Admiţând totuşi că e nevoie de atitudini flauşate cu privire la premieri, oare nu s-ar potrivi acelaşi modus operandi şi în sport? Spectacolul victoriei n-ar trebui ţinut ascuns şi aici, indiferent dacă ar fi vorba de nataţie sau atletism? Ce-ar fi dacă festivităţile de premiere ar fi nişte chestiuni cu circuit închis, la care ar participa doar conducerea federaţiei internaţionale şi medaliaţii? Nu de alta, dar nu-i frumos să râzi, fie şi indirect, de cei care au terminat pe cinci, pe şapte sau pe opt. Spre a nu mai vorbi de locul patru, primul fără medalie. Trebuie menajaţi, bieţii de ei. La fel cum trebuie menajaţi elevii fără premiu sau menţiune, plus cei de la mijlocul sau de la coada clasei, pe care-i interesează premiul cât îl interesează pe David Popovici ce mănâncă Justin Bieber sau de unde se încalţă Amber Heard. Nepremianţii din sport şi de la şcoală au oricând opţiunea de-a se antrena sau de-a învăţa mai bine. Asta după ce acceptă truismul că viaţa însăşi e o competiţie: pentru un post mai bine plătit, pentru o locuinţă mai frumoasă, pentru alimente mai bune, pentru concedii mai atrăgătoare, pentru un loc mai bun la meci sau la teatru etc.
E o făţărnicie să crezi că Drew Kibler, Kieran Smith şi Lukas Martens (din finala de 200 metri liber) sau Brooks Curry, Nandor Nemeth la el acasă şi Alessandro Miressi (din finala de 100 metri liber) vor fi deşurubaţi de victoriile lui David Popovici de la Budapesta şi vor intra în vrie. E banal, dar fiecare cursă are câştigător, alţi medaliaţi şi restul. La fel ca la şcoală, unde e totuşi posibil să ai mai mulţi premianţi per clasă. Devenind confesiv pe spaţii mici, mărturisesc că, din clasa a V-a până într-a XII-a inclusiv, n-am luat niciodată premiu. Ce-i drept, nici n-am tras pentru aşa ceva. Am învăţat la trei-patru materii care mă interesau şi le-am tratat pe celelalte în orizontul minimei rezistenţe, având grijă să evit corigenţa la ştiinţele exacte, unde eram fragil. N-am fost supărat nici măcar o secundă că Dana, Liliana, Roxana sau Cristina au luat premiul întâi. A fost meritul lor, a fost investiţia lor de timp şi de materie cenuşie pentru acumularea de cunoştinţe şi pentru reproducerea lor la oral sau în scris. Şi, da, poate a fost şi o mai degrabă platonică satisfacţie a părinţilor. Dar nu mai mult.
Premierea în faţa clasei sau a şcolii nu e un fel de „sâc” pe care-l face premiantul (tocilar sau supradotat, nu contează) colegilor, ci un lucru pe care şi-l doresc cam toţi cei care aspiră la excelenţă: recunoaşterea. Dacă n-ar fi aşa, ar trebui să se desfiinţeze şi gama de Premii Nobel, başca Pulitzerul, Bookerul, Planeta, Fémina, Médicis şi toate celelalte acolade literare. Sau, ca într-o culme a ridicolului cu accente de corectitudine politică, ar fi trebuit să i se trimită înştiinţarea de premiere lui Vargas Llosa acasă, cu tot cu cecul de rigoare, ca să nu se întristeze Salman Rushdie, Margaret Atwood, Haruki Murakami sau Milan Kundera.
Paralela dintre premierea de la şcoală şi isprăvile splendide ale lui David Popovici animă, inevitabil, şi reţelele sociale. Dincolo de invective şi atacuri la persoană, există însă şi dezbateri civilizate, cu miez şi argumente, de pe urma cărora rămâi cu ceva, indiferent de care parte te situezi. Iată mai jos un schimb de replici între doi oameni de a căror bună-credinţă, cultură şi judecată sunt sigur. Sociologul Radu Umbreş scrie următoarele: „De dragul consecvenţei, nu poţi să aplauzi performanţa superbă a lui David Popovici şi să critici ideea de premiul întâi la şcoală, dacă evaluarea şcolară e onestă. Amândouă vin dintr-o combinaţie de efort personal, mediu de dezvoltare favorabil şi înzestrare naturală, în care fiecare componentă e vitală, dar niciuna nu e suficientă de una singură”. În ziua următoare, Umbreş revine cu lămuriri: „Am făcut ieri o analogie între medalia de aur la sport şi premiul I la şcoală care a fost aspru criticată, pentru că prima ţine de o opţiune personală, iar a doua este obligatorie. Am reflectat un pic asupra criticii. Distincţia este reală, dar analogia nu înseamnă identitate, ci similaritate într-o dimensiune funcţională. De exemplu, un picior nu este identic cu o aripă, dar amândouă sunt organe de locomoţie. Postarea iniţială explica similaritatea mecanismelor ce duc la aur la Olimpiadă (Jocurile Olimpice – n.m.) şi la premiul întâi la Şcoala 173 şi rămâne validă pe această dimensiune. Dar acum încep să mă întreb dacă distincţia este cu adevărat atât puternică de puternică, încât să justifice tratamente radical diferite. […] Părerea mea este că, din toate punctele principale de vedere, aurul lui David Popovici şi premiul I la şcoală se obţin prin mecanisme relativ identice, iar sportul şi şcoala sunt construite pe principii îndeajuns de similare pentru a aprecia (sau a nu aprecia) succesul în acelaşi mod.”
Lui Radu Umbreş îi răspunde lectorul asociat, profesorul de jurnalism şi textierul Florin Dumitrescu: „Amândouă formele de încununare perpetuează glorificarea atleţilor din rituarile agonice ale Antichităţii (gen Jocurile Olimpice), bineînţeles, desacralizate. Dacă sportivul continuă să funcţioneze ca un exponent (campion eşantion) al unei colectivităţi (polis la antici, naţiune la moderni), coroniţa de premiul I şi alte forme ritualice ale şcolii au valoare într-un anumit ecosistem bine delimitat şi normat (învăţător/diriginte, comitet de părinţi cu ierarhii formale sau informale, profi, dintre care de maximă e importanţă e proful/profa de religie, başca de multe ori preotul paroh). A etnografia lumea aceasta (pe care o ştii ca părinte) ar fi o ispravă lămuritoare, care poate desluşi inclusiv împământenirea ritualului de încoron(iţ)are. Ar merita făcuţi nişte paşi. Superficial, aş zice doar că încununarea sportivului modern continuă metonimic încununarea eroului învingător la Olympia, în timp ce încununarea şcolarului premiant o simulează metaforic, pe linia unei tradiţii umanist-clasiciste pe care nu o mai percepem azi.”
Rămâne să ne bucurăm de podiumurile lui David Popovici. Şi să nu-i uităm promisiunea de după finala la 200 metri liber. „The job’s not done yet”. Well, David, I would say the job is done now. Kudos to you.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER